În ajunul primei duminici din Advent, o liniște neobișnuită ne învăluie. Parcă întreaga creație și-ar ține respirația înainte ca ceva cu totul nou să înceapă. Ne aflăm la pragul unui nou an bisericesc și, după ce spre sfârșitul anului liturgic am auzit de atâtea ori vorbindu-se despre vremurile de pe urmă, despre judecată și înfricoșătoarea ei realitate, astăzi aceeași temă răsună din Cartea lui Isaia într-un ton mai mângâietor (Is 2,1-5; vezi și 43,19). Iar din Cartea Apocalipsei (Ap 21,5) Domnul ne vorbește și mai încurajator: „Iată, Eu înnoiesc toate.” Nu repar, nu cârpesc – înnoiesc. Totul.
Această propoziție este în același timp promisiune și posibilitate oferită. Dumnezeu nu răsfoiește lista performanțelor noastre din trecut, nu ne numără succesele și eșecurile. Nu consemnează încercările abandonate la jumătate. În schimb, acum, în această primă duminică din Advent, El spune: să începem ceva nou. Să pornim cu o pagină curată. Așteptând posibilități noi, cu vigilență.
Este o încredere nemărginită din partea lui Dumnezeu față de om: Eu înnoiesc toate! Căci El a văzut ce s-a ales din ceea ce a creat. A văzut cum lumina se întoarce în întuneric, cum cuvântul adevărat amuțește, cum viața se transformă în moarte. Și totuși, acum, în zorii Adventului, El o ia de la capăt. Cu forță creatoare și speranță.
Și la aceasta ne invită și pe noi. Advent înseamnă „venire”, așteptarea Celui care vine. Dar nu stăm pasivi în întuneric, sperând că într-o zi se va întâmpla ceva. Adventul este o așteptare activă, în care – deși totul este dar – și noi putem deveni mijlocitori ai noii vieți. Dumnezeu spune: „Iată, Eu înnoiesc toate” – și adaugă: „Vrei să fii cu Mine în aceasta?”
Ce întuneric există în viața ta din care se poate naște lumină? Ce tăcere care tânjește să devină cuvânt? Ce parte din tine, considerată moartă, poate învia? Dumnezeu nu vorbește la timpul trecut, ci la prezent: „înnoiesc” – acum, astăzi, în acest timp al Adventului.
Întunericul nu este un fel de pedeapsă cosmică pe care trebuie să o îndurăm, ci posibilitatea ca lumina să strălucească și mai puternic. Moartea nu este ultimul cuvânt, ci trecerea prin care viața primește un sens nou. Tăcerea nu este gol, ci spațiul în care cuvântul poate deveni cu adevărat cuvânt, încărcat de sens și greutate.
În prima duminică din Advent aprindem o lumânare. Deocamdată doar o singură mică flacără în întuneric. Și este suficient. Nu e nevoie de o strălucire orbitoare imediată, nu e nevoie de strigăte puternice, nu e nevoie de o viață perfectă – așa cum sugerează mass-media și societatea. Este suficientă o singură flacără, primul pas, primul cuvânt încercat. Pentru că Dumnezeu nu așteaptă de la noi creații perfecte, ci disponibilitatea de a o lua de la capăt.
„Iată, Eu înnoiesc toate” – acest enunț este deosebit și pentru că Dumnezeu nu spune: „Înnoiește totul în tine”, ci „EU înnoiesc.” Puterea, inițiativa și posibilitatea vin de la El. Nouă ne trebuie doar deschiderea, disponibilitatea de a ne lăsa recreați.
Aceasta este una dintre tainele Adventului. În realitate, nu noi pregătim calea Domnului în pustiu prin perfecțiune, ci El pregătește calea noastră prin întuneric, moarte și tăcere – spre lumină, viață și cuvânt.
Să aprindem, așadar, prima lumânare și să credem: mica flacără care acum începe să pâlpâie va străluci la sfârșitul Adventului ca o lumină care dă viață. Căci atunci când Dumnezeu spune: „Iată, Eu înnoiesc toate” – aceasta nu este doar o promisiune. Este o realitate deja începută.
Sr. Anna Farmati SSS
