În timpul așteptării adventului, când lumina se întărește de la o săptămână la alta – o lumânare, apoi două, trei, iar în ultima etapă toate cele patru lumânări aprinse luminează pe coroana de Advent –, prinde viață în noi realitatea acelui eveniment în care a doua persoană divină a venit între noi ca prunc (In 1,14). El nu doar a adus lumina dumnezeiască în lume, ci El însuși a fost Lumina: o lumină care nu a pătruns în lume printr-o strălucire bruscă și orbitoare, ci în mod tainic și treptat (cf. In 1,9; Is 9,1).
Această lumină este prezența lui Dumnezeu, care intră în întunericul istoriei omenești – în realitatea păcatului, a suferinței și a morții (2Cor 4,6). El este Emanuel, Cel care s-a făcut una cu noi (Fil 2,7), vestind astfel oamenilor vestea cea bună că – așa cum numele său o arată – „Dumnezeu este cu noi” (Is 8,10). El este cu noi ca însoțitor, nu ca simplu observator. Merge alături de fiecare dintre noi (Lc 24,15), ne poartă (Is 46,4) și se îngrijește de tot ceea ce se întâmplă cu noi și în noi. Nu privește de la distanță bucuriile, îndoielile, eșecurile și pierderile noastre – așa cum uneori putem simți –, ci este prezent lângă noi cu compasiune, milă, iubire și putere (Evr 4,15; Ps 34,19).
El ne vorbește în diferite moduri. Lui Iosif, de pildă, i-a vorbit în vis: l-a luminat și l-a întărit atunci când era chinuit de îndoieli (Mt 1,20). La fel ne vorbește și nouă: prin oameni și împrejurări, prin cuvintele Sfintei Scripturi (2Tim 3,16), uneori prin vise (Mt 2,12), alteori prin gânduri, impresii și îndemnuri liniștite care se nasc în lăuntrul nostru (Ps 16,7). Modul în care ne vorbește nu este apăsător, nu inspiră teamă, nu acuză și nu poruncește. Cuvântul Său este blând și primitor (Is 42,3), pentru că ne cunoaște și ne iubește (Ps 139,1–4), chiar și atunci când suntem încă pe drum. El trezește speranță în inimile noastre, pentru că vede în noi ceea ce noi încă nu îndrăznim să credem despre noi înșine (Fil 1,6). Ne cheamă întotdeauna să depășim situația prezentă – nu arătând spre lipsurile noastre, ci spre viitorul nostru.
„Căci eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi – zice Domnul – gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o speranță.” (Ier 29,11)
Uneori ne avertizează – nu ca să ne sperie, ci ca să ne ocrotească (Prov 3,11–12). Și ne lasă întotdeauna liberi în alegere, pentru că iubirea Lui nu constrânge niciodată; ea dă viață și adevărata libertate (Gal 5,1).
Așa cum și noi suntem atenți la un tovarăș de drum – îi ascultăm glasul, îi observăm prezența și o luăm în considerare în deciziile noastre –, tot astfel Dumnezeu ne cheamă să ne îndreptăm atenția spre El, să-l recunoaștem. Aceasta înseamnă să-l implicăm în viața noastră de zi cu zi: să-i spunem ce ni s-a întâmplat, să-i împărtășim bucuriile, să dăm glas oboselii noastre, întrebărilor și temerilor noastre (Fil 4,6). Nu cu cuvinte speciale, ci cu o inimă sinceră, pentru că El nu caută performanță, ci relație (Os 6,6). Însă relația nu este alcătuită doar din cuvinte – trebuie să învățăm și să ascultăm. Dumnezeu nu ne vorbește întotdeauna imediat, dar ne vorbește întotdeauna personal. Pentru aceasta este nevoie de o ureche deschisă – care să nu treacă în grabă pe lângă glasul blând – și de o inimă deschisă, pentru a nu doar a crede în apropierea Lui, ci a o și trăi cu adevărat. Căci Dumnezeu este cu noi (Mt 28,20) – dar depinde de noi dacă vrem să fim și noi cu El.
Fülöp Magdolna SSS
