În a doua duminică din Advent, Sfânta Scriptură ne vorbește cu imagini deosebit de bogate. După viziunea profetului Baruh, Dumnezeu „va face munții cei înalți să se plece, iar văile le va umple” (Bar 5,7), pentru ca poporul Său să poată merge în siguranță sub slava Lui. Ioan Botezătorul răsună același mesaj: „Pregătiți calea Domnului! … ceea ce este strâmb să devină drept, iar drumurile cu gropi să fie netezite!” (Lc 3,5b). Iar apostolul Paul cere mai întâi: „Dragostea voastră să prisosească tot mai mult în cunoaștere și în deplină înțelegere, ca să puteți deosebi lucrurile cele bune.” (Filipeni 1,9-10) Aceste trei mesaje arată spre același adevăr: Adventul nu este o așteptare pasivă, ci un timp de muncă interioară concretă, care cere efort, statornicie și sinceritate din partea noastră. „Dragostea voastră să prisosească în cunoaștere și în înțelegere” (Filipeni 1,9) Prin aceste cuvinte, apostolul Paul nu spune să avem mai multe sentimente sau mai mult entuziasm – ci ca iubirea noastră să crească în cunoaștere și înțelegere.
Iubirea creștină nu este o bunăvoință naivă, ci vedere, discernământ, claritate, maturitate. Dragostea este autentică atunci când poate vedea drept: pe mine însumi, pe celălalt, situațiile, consecințele deciziilor. Cine crește în înțelegere, nu se lasă purtat de val, ci se pregătește conștient. „…ca să puteți deosebi lucrurile cele bune.” (Filipeni 1,10) Deciziile noastre modelează Adventul nostru – nu dispozițiile interioare, nu aglomerația calendarului, nu circumstanțele. Atunci când luăm decizii, să ne întrebăm: Ofer timp lui Dumnezeu? La ce spun „nu”? Alături de ce îmi așez inima? Cer adevărata convertire sau doar „adventez puțin”? Deciziile bune sunt asemenea drumurilor pe care munții sunt îndepărtați și văile umplute: poți merge pe ele. Deciziile greșite sunt pline de gropi: te împiedici mereu în ele. Ce înseamnă astăzi „a pregăti calea Domnului”? Imaginile lui Isaia și ale lui Ioan Botezătorul ne confruntă sincer: calea lui Dumnezeu nu se pregătește de la sine. Trebuie să lucrăm și noi la ea. A umple văile înseamnă a găsi în noi rădăcinile goliciunii, necredinței, lipsei de speranță, descurajării, indiferenței. Dacă este prea multă mândrie, egoism, autoapărare exagerată, încăpățânare, rănire în mine, atunci aceste „munți” trebuie îndepărtați din viața mea. Dacă merg pe ocolite, dacă viața mea nu este sinceră într-un anumit fel, atunci aceste „cărări strâmbe” trebuie îndreptate. Dacă în mine domnește neordine, risipire, agitație, lipsă de disciplină, atunci aceste „gropi” trebuie netezite. Toate acestea sunt muncă. Nu spectaculoasă, ci interioară, tăcută, obositoare. De ce nu este suficient doar „să mă rog puțin” în Advent? De ce este necesar efortul? Pentru că se poate să mă rog fără ca ceva să se schimbe în mine; se poate să postesc „câte puțin”, iar inima să rămână împietrită; se poate să aștept Crăciunul schimbând doar decorațiunile, nu stilul de viață. Adventul nu este schimbare de decor, ci schimbare de direcție. Evlavia fără efort – nu ne transformă. Harul lui Dumnezeu este totul, dar harul nu susține niciodată inerția, ci puterea dată convertirii: harul nu înlocuiește, ci mobilizează. Pentru toate acestea, sunt necesare pași constanți, sinceri, practici. Adevăratul Advent nu este comod, ci eliberator. Nu este ușor, dar este profund. Nu este rapid, dar este plin de bucurie. Pentru că pentru adevăratele întâlniri – fie cu Dumnezeu, fie cu omul – trebuie să te pregătești. Viziunea profetului Baruh poartă o promisiune minunată: „Dumnezeu își va conduce poporul cu bucurie, în lumina slavei Sale.” (Bar 5,9) Dumnezeu vrea să vină, vrea să mă întâlnească, caută o cale în inima mea.
Iar ca drumul să fie practicabil – și eu am partea mea. Ostenelile Adventului nu sunt o pedeapsă, ci mai degrabă purificare, eliberare, vindecare. Merită să lucrăm pentru aceasta, deoarece la sfârșitul Adventului nu stă performanța mea, ci El însuși: Isus Cristos, care vine să facă din nou dreaptă viața mea.
Imre Edit SSS
